Povesti de demult

Mai deunazi, din lipsa de ocupatie, am inceput sa scotocesc prin mail-uri. Si nu mica imi fu surpriza cand am descoperit niste chestii neatinse de vreo 4 ani, ratacite si uitate prin folderul cu sent-uri. Iar cand am inceput sa le citesc, mai ca nu mi-au dat lacrimile de emotie(deh, trecuse atata timp).
Se intampla acum exact 4 ani, la terminarea liceului. Clasa 12C avu sugubeata idee de a face o ora festiva mai...altfel. O ora in care sa ne revarsam asupra profilor tot naduful acumulat in 4 ani de matematica-informatica. Si cum nu se gasea sinucigasul care sa profereze amenintari intr-un moment atat de solemn, cazu magareata pe capul meu.
Zis si facut. Era momentul perfect pentru a regla conturile. Situatia scolara incheiata, absenta lor din comisiile de bacalaureat, erau conditii propice pentru a ne exprima pe fata parerile despre domniile lor. Vorbesc la plural pentru ca, desi a fost o lucrare cu un singur autor, cele spuse atunci au fost in asentimentul cvasitotal al colegilor mei.
Si dupa cateva ore de munca si inca vreo cateva pentru cenzura (cu ajutorul unei colege), iata vine si ziua mult-asteptata. Si ca sa fim noi ai mai tari din parcare, am pus la punct si un fond sonor pe masura textului de prezentat: muzica ortodoxa prelucrata de Vacanta Mare parintelui Chitimus, Sepultura profului de filosofie, si ceva cu vin ghiurghiuliu profului de sport. Pe DJ-ul o facea roackerul sef al clasei, pe care-l durea burta de cat ne tavalisem de ras cand am ales melodiile cu dedicatie.
Si incepe panarama! Primul luat la tarbaca - tovarasul diriginte. Care, intre noi fie vorba, ne cam facuse viata amara in anii lui de diriguire. Asa ca i-am enumerat cu voce tare toate metehnele care nu ne dadusera pace: le tragea cu spritul cand nu trebuia, nu puteam sa mergem la fumat de raul lui, ne lua peste picior ora de ora, si sa fereasca sfantu' sa fi facut vreo boroboata, ca imediat ajungea la urechile parintilor. In fine, l-am facut
cu ou si cu otet, cu o placere vadit si indelung asteptata. De 4 ani visam momentul asta...Ce sa mai, profii se amuzau copios, dirigul asemenea(cel putin de fatada...).
Urma la rand pe lista oprobriului public tovarasul dom' director adjunct Obreja. Pe asta din urma aveam raca si mai mare, nu de alta, dar era tare antipatic si mai si dadea cu amenda-n dreapta si stanga. Pe de alta parte insa, aveam nevoie de pilele pe care se auzea ca le mai pune la bac pentru rezultatele bune ale liceului. Exact cum am procedat nu mai tin minte, cert este ca s-au amuzat mai toti de pe acolo, si am luat si note mari la examene.
Daca in cazul celor 2 am cautat sa ne distram mai cu perdea pe seama lor(cine stie ce
putea sa ne rezerve viitorul), mistoul total a fost in cazul profului de informatica. Era omul asta o sosie perfecta a lui Adrian Nastase: de la fizic, la alura lui pedanta, si pana la aroganta cu care ne trata. Insa revenea la stadiul de mielusel imediat ce-l lua careva la rost(chit ca era tovarasu' Obreja sau vreun recalcitrant la ore). La asta a fost dezmat total. Saracu' nu mai prididea sa-si stearga fruntea imbrobonita de sudoare, iar noi eram, bineinteles, in culmea extazului.
Nici profu' de sport n-a scapat chiar basma curata, caci avea obiceiul sa atinga cam languros fetele si mirosea mai mereu a ceapa(sau praz, neam de oltean ce era). N-au trecut neobservate nici escapadele sale la crasma oficiala a liceului alaturi de tovarasu' diriginte. Ma rog, dupa ce a tot facut fete-fete a aplaudat si el, ce-i drept cam cu juma' de inima.
Una peste alta, ora festiva a decurs bine, si am mai si primit felicitari pentru cum ne facusem noi de cap. Am cinstit sampanie cu profii pe care de abia ii facusem de mizerie, stateam si fumam cot la cot cu ei pe holurile liceului (maaaama ce meseriasi eram!) si acum inca mai raspund la salut pe strada. Totusi, privind in urma, realizez cumva ce copii zbuciumati eram. Cu cata sete ne varsasem amarul pe ei si cu cata satisfactie priveam stanjeneala de pe fata lor. Si totusi ei (aproape toti) n-au luat acest pamflet ca pe un afront si nu cred sa ne fi purtat ranchiuna in vreun fel.
Si asta noi atunci nu prea intelegeam. Vroiam sa-i vedem suferind, ingenunchiati si raniti in orgoliu.
Ei...nimic.

Eh, dupa 4 ani parca incep sa inteleg. Ca eram niste copii inofensivi, ce se simteau in sfarsit maturi si stapani pe situatie, ce incepeau deja sa se resimta de la sindromul copilului scapat de acasa acutizat si ajuns la apogeu in primele luni de facultate). Copii cu care, din perspectiva unui pedagog, nu prea merita sa-ti pui mintea...